joi, 18 octombrie 2012
luni, 15 octombrie 2012
Din înțelepciunea Părintelui Arsenie Boca
Până nu-L găsesti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ți găsesti nici sensul tău, nici sensul lumii.
Poziţia omului în creaţie e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, dar suntem şi realizarea
noastră.
Pe Dumnezeu Il ai sădit, „inoculat”, latent, in structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pămanteşti. Prin aceasta şi tu eşt fiu al lui Dumnezeu. (…) Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate intampla. Nici omoraţi nu pot fi, pentru că in ei prezenţa divină e forţă care face deşartă orice zvarcolire a răului asupra lor.
Incercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem in Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi inşine, ca făpturi renăscute in Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.
Cand ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o inrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar in structura noastră spirituală, că suntem in pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă de care să ne ţină, chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.
Să nu vă gândiţi niciodată că după moarte veţi moşteni împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ.
Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce ești.
Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.
Omul bun îi vede pe toţi oamenii buni, iar cel rău şi viclean învinuieşte, osândeşte şi vorbeşte de rău nu numai pe cei ce merg strâmb, ci şi pe cei ce merg drept.
Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.
Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu.
Calea cea mai lungă pe pămant e de la urechi la inimă, incat ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt.
Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai intai?
Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.
Fapta bună este bună numai dacă este acoperită de smerenie.
Nu poţi propovădui împărăţia Cerurilor cu plumbii materiei pe aripi.
Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.
Păstrarea capacităţii de incadrare in disciplină a unui suflet face dovada armoniei şi valorii sale.
Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricate necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi intr-o robie străină, in intunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei inşişi.
Până nu te-ai lepădat de tine, eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la El – cel adevărat, lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu. Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare ca aceea de a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii duhului: “Adevărul vă va face liberi”. Deci, înţelegem că fără (să plătim) această vamă a făpturii noastre vechi stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi de roţile necesităţii fără ieşire, strânşi în acest cleşte. De aici ne scoate numai Iisus. Când se petrece aceasta? Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru, îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care o simţim când renunţăm la Eul nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.
Omul se desăvârşeşte şi ajunge expresie supremă, când sufletul lui se recunoaşte în veşnicie, în infinit! – ceea ce e propria sa revelaţie. Adevărata restrişte a omului stă în faptul că nu izbuteşte pe deplin să-şi aducă la expresia supremă propria-i fiinţă, că e tulburat de eul şi îşi pierde vremea cu lucruri de nimic.
Cuvintele sunt ființe vii capabile să facă treaba la care au fost trimise.
Fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lăuda, nici ocara din ele.
În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.
Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte.
In necazuri se vede iubirea omului de Dumnezeu si de oameni.
Nimeni pe lume nu este absolut necesar pentru nimic. Vei fi sau nu, vei interveni sau ba, progresul, lumina tot se va face, cu tine sau fără tine. Există o energie ascunsă care mână lucrurile înainte. Să nu-ţi închipui, sărmană făptură pieritoare, oricât de bine ai fi înzestrat, că dacă nu eşti tu lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina se face şi fără tine, pe deasupra capului tău. Poţi fi folositor; dar absolut trebuitor nu eşti pentru nimic.
Prin urmare, la ce străduinţa? Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplineşte-ţi înainte menirea pe care o simţi, dacă o simţi. Câtă vreme auzi în tine glasul unei misiuni, continuă-ţi calea mai departe, oricâtă experienţă brutală ar fi venit să-ţi arate că ţelul crezut al străduinţei tale s-ar putea lipsi de munca ta. Ţi-a fost rănită prezumţia pe care ai avut-o? Poate că nu mai înţelegi rostul încordării, ci sensul utilităţii tale? Nu înceta să fii ceea ce ai fost. Isprăveşte ceea ce făceai ca şi cum n-ai fi încercat nici o dezamăgire.
Poate că, fără ştiinţa noastră, noi slujim vreunui scop al naturii, un scop care-i prea mare ca să-l înţelegem, prea vast ca să ni-l închipuim şi pentru care Dumnezeu ne-a pus în suflet impulsia oarbă pentru noi, dar luminată pentru El. Soldatul nu pricepe planul generalului, dar fără să-l priceapă îl aduce la îndeplinire. Întocmai aşa sună cuvântul Scripturii din Vechiul Testament: “Ori pricep, ori nu pricep, ori ascultă, ori nu ascultă, tu spune-le cuvântul Meu“…
Arsenie Boca
Pe Dumnezeu Il ai sădit, „inoculat”, latent, in structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pămanteşti. Prin aceasta şi tu eşt fiu al lui Dumnezeu. (…) Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate intampla. Nici omoraţi nu pot fi, pentru că in ei prezenţa divină e forţă care face deşartă orice zvarcolire a răului asupra lor.
Incercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem in Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi inşine, ca făpturi renăscute in Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.
Cand ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o inrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar in structura noastră spirituală, că suntem in pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă de care să ne ţină, chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.
Să nu vă gândiţi niciodată că după moarte veţi moşteni împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ.
Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce ești.
Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.
Omul bun îi vede pe toţi oamenii buni, iar cel rău şi viclean învinuieşte, osândeşte şi vorbeşte de rău nu numai pe cei ce merg strâmb, ci şi pe cei ce merg drept.
Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.
Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu.
Calea cea mai lungă pe pămant e de la urechi la inimă, incat ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt.
Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai intai?
Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.
Fapta bună este bună numai dacă este acoperită de smerenie.
Nu poţi propovădui împărăţia Cerurilor cu plumbii materiei pe aripi.
Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.
Păstrarea capacităţii de incadrare in disciplină a unui suflet face dovada armoniei şi valorii sale.
Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricate necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi intr-o robie străină, in intunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei inşişi.
Până nu te-ai lepădat de tine, eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la El – cel adevărat, lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu. Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare ca aceea de a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii duhului: “Adevărul vă va face liberi”. Deci, înţelegem că fără (să plătim) această vamă a făpturii noastre vechi stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi de roţile necesităţii fără ieşire, strânşi în acest cleşte. De aici ne scoate numai Iisus. Când se petrece aceasta? Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru, îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care o simţim când renunţăm la Eul nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.
Omul se desăvârşeşte şi ajunge expresie supremă, când sufletul lui se recunoaşte în veşnicie, în infinit! – ceea ce e propria sa revelaţie. Adevărata restrişte a omului stă în faptul că nu izbuteşte pe deplin să-şi aducă la expresia supremă propria-i fiinţă, că e tulburat de eul şi îşi pierde vremea cu lucruri de nimic.
Cuvintele sunt ființe vii capabile să facă treaba la care au fost trimise.
Fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lăuda, nici ocara din ele.
În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.
Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte.
In necazuri se vede iubirea omului de Dumnezeu si de oameni.
Nimeni pe lume nu este absolut necesar pentru nimic. Vei fi sau nu, vei interveni sau ba, progresul, lumina tot se va face, cu tine sau fără tine. Există o energie ascunsă care mână lucrurile înainte. Să nu-ţi închipui, sărmană făptură pieritoare, oricât de bine ai fi înzestrat, că dacă nu eşti tu lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina se face şi fără tine, pe deasupra capului tău. Poţi fi folositor; dar absolut trebuitor nu eşti pentru nimic.
Prin urmare, la ce străduinţa? Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplineşte-ţi înainte menirea pe care o simţi, dacă o simţi. Câtă vreme auzi în tine glasul unei misiuni, continuă-ţi calea mai departe, oricâtă experienţă brutală ar fi venit să-ţi arate că ţelul crezut al străduinţei tale s-ar putea lipsi de munca ta. Ţi-a fost rănită prezumţia pe care ai avut-o? Poate că nu mai înţelegi rostul încordării, ci sensul utilităţii tale? Nu înceta să fii ceea ce ai fost. Isprăveşte ceea ce făceai ca şi cum n-ai fi încercat nici o dezamăgire.
Poate că, fără ştiinţa noastră, noi slujim vreunui scop al naturii, un scop care-i prea mare ca să-l înţelegem, prea vast ca să ni-l închipuim şi pentru care Dumnezeu ne-a pus în suflet impulsia oarbă pentru noi, dar luminată pentru El. Soldatul nu pricepe planul generalului, dar fără să-l priceapă îl aduce la îndeplinire. Întocmai aşa sună cuvântul Scripturii din Vechiul Testament: “Ori pricep, ori nu pricep, ori ascultă, ori nu ascultă, tu spune-le cuvântul Meu“…
Arsenie Boca
sa te rogi , si sa crezi....
Pamanturile erau arse si crapate, frunzele, ingalbenite sau chiar sfoiejite de arsita, abia se mai tineau pe crengi. Iarba de pe pajisti si fanete se ofilise cu totul. Oamenii erau ingrijorati si neli
nistiti. Cercetau mereu cerul ca de cristal. Nici un norisor. Albastru de cobalt!
Saptamanile se insirau una dupa alta tot mai fierbinti. De luni de zile nu cazuse niciun fir ploaie.
Preotul se hotari sa organizeze in piateta din fata bisericii o ora de rugaciune pentru a-L implora pe Dumnezeu pentru ploaie.
La ora stabilita, piateta era plina de lume.
Multi adusesera obiecte care dadeau marturie despre credinta lor.
Preotul privea cu admiratie Bibliile, cartile de rugaciuni, icoanele, crucile, metanierele.
Atentia ii fu atrasa, insa, in chip deosebit, de o fetita care statea cuminte în primul rand ... avand in mana o umbreluta.
A te ruga inseamna sa ceri ploaia,
a crede, insa, inseamna sa-ti iei umbrela!
Saptamanile se insirau una dupa alta tot mai fierbinti. De luni de zile nu cazuse niciun fir ploaie.
Preotul se hotari sa organizeze in piateta din fata bisericii o ora de rugaciune pentru a-L implora pe Dumnezeu pentru ploaie.
La ora stabilita, piateta era plina de lume.
Multi adusesera obiecte care dadeau marturie despre credinta lor.
Preotul privea cu admiratie Bibliile, cartile de rugaciuni, icoanele, crucile, metanierele.
Atentia ii fu atrasa, insa, in chip deosebit, de o fetita care statea cuminte în primul rand ... avand in mana o umbreluta.
A te ruga inseamna sa ceri ploaia,
a crede, insa, inseamna sa-ti iei umbrela!
miercuri, 3 octombrie 2012
Fiinta lui Dumnezeu este simpla si necompusa...
Insusirile lui Dumnezeeu ca este fara de
inceput, incoruptibil, nefacut, adica nezidit, necorporal, nevazut si
altele ca acestea ne arata ce nu este Dumnezeu, adica: existenta Lui nu
are inceput, nu este supus stricaciunii, nu este zidit, nu este corp, nu
este vazut. insusirile de bun, drept, sfant si altele ca acestea, care
insotesc firea Lui, nu indica insasi fiinta Lui.
"Dumnezeirea este simpla si necompusa.
Tot ceea ce este alcatuit din multe si diferite este compus. Daca am
spune ca insusirile de a fi nezidit, fara de inceput, necorporal,
nemuritor, vesnic, bun, creator si altele ca acestea sunt deosebiri
esentiale ale lui Dumnezeu si ca Dumnezeu este compus din acestea,
atunci Dumnezeu nu va fi simplu, ci compus. Dar a gandi astfel este cea
mai mare impietate. Prin urmare, trebuie sa ne gandim ca fiecare din
atributele lui Dumnezeu nu arata ceea ce este El in fiinta Sa, ci indica
ceea ce nu este in fiinta Lui sau un raport cu ceva din acestea care se
deosebesc de El, sau ceva din acelea care insotesc natura sa sau
activitatea lui. [...] insusirile ca este fara de inceput, incoruptibil,
nefacut, adica nezidit, necorporal, nevazut si altele ca acestea ne
arata ce nu este Dumnezeu, adica: existenta Lui nu are inceput, nu este
supus stricaciunii, nu este zidit, nu este corp, nu este vazut.
insusirile de bun, drept, sfant si altele ca acestea, care insotesc
firea Lui, nu indica insasi fiinta Lui. Iar insusirile de domn, imparat
si altele ca acestea arata raportul cu acelea care se deosebesc de El.
Se numeste domn fata de acei care sunt domni, imparat, fata de acei care
sunt imparati, creator fata de cele create, pastor fata de cei
pastoriti.” (Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea I, cap 9.)
Pentru a intelege aceasta vom vorbi
succint despre lumina. In general lumina alba e considerata ca fiind
pura sau necompusa. Acest lucru insa este greșit, lumina alba fiind de
fapt o combinație de mai multe culori. In sec al XVII-lea, savantul
englez Isaac Newton s-a ocupat mai mult cu problemele de optica si,
studiind refracția luminii, a demonstrat ca o prisma de sticla poate
descompune lumina alba intr-un spectru de culori și ca adaugarea unei
lentile și a unei alte prisme poate recompune lumina alba, aratand
altfel ca lumina alba este compusa. Culorile ce compun lumina alba pot
fi vazute atunci cand razele de soare stralucesc prin picaturile de
ploaie dand naștere unui curcubeu. Cand lumina e reflectata de marginea
unei oglinzi sau atunci cand trece printr-un ornament sau recipient de
sticla, poate fi vazuta o banda de culori. Aceasta banda de culori e
denumita spectrul luminii, ea trecand treptat de la culoarea roșie pana
la violet. (De obicei se neglijeaza nuanțele mai fine si se considera ca
spectrul este alcatuit doar din șapte benzi colorate. Aceste culori,
denumite si cele șapte culori ale curcubeului, sunt: rosu, oranj,
galben, verde, albastru, indigo si violet.)
Spre deosebire de lumina alba care este
intr-adevar compusa, ființa Dumnezeiasca nu este nicidecum compusa, ci
este simpla, avand o activitate Dumnezeiasca simpla, un singur atribut
Dumnezeiesc inefabil. intrucat in lume noi oamenii percepem separat
insusirile (atributele) Lui Dumnezeu (fara inceput, mai presus de
existenta, mai presus de vesnicie, bunatate, iubire, mila, iertare,
dreptate ș.a.m.d.) intocmai precum percepem spectrul luminii albe, avem
tendinta gresita sa credem ca asemenea luminii albe care este compusa
(din culorile componente), Dumnezeu este compus din aceste atribute.
Pentru a fi ințeles de noi oamenii (care gandim doar trupeste de cele
mai multe ori, si nu duhovniceste intru Duhul Sfant - I Corinteni
2,11-16.) Dumnezeu ne face cunoscute in lume atributele Sale, pe
ințelesul nostru, intr-un mod asemanator descompunerii luminii albe in
spectrul sau de culori la trecerea prin prisma. Astfel, prisma poate fi
asociata cu lumea, spectrul luminii albe cu atributele lui Dumnezeu, iar
lumina alba cu atributul inefabil al lui Dumnezeu (care insa nu este
nicidecum compus).
Eugen Gantolea
Eugen Gantolea
Abonați-vă la:
Postări (Atom)