Anatema sau blestemul Bisericii

Din Sfanta Scriptura aflam ca este nefiresc ca din aceeasi gura sa iasa binecuvantarea si blestemul (Iacov 3, 10). Traditia si istoria ne stau insa drept marturie ca blestemul a fost una din formele de manifestare ale autoritatii bisericesti inca din primele veacuri crestine. Unii oameni ar putea spune ca Biserica da dovada de "fatarnicie” in aceasta situatie. Dorim sa aratam pe ce anume se intemeiaza acest demers al Bisericii, care desi este unul extrem, nu este nicidecum lipsit de fundament.

Dintru inceput, trebuie sa spunem ca, in Biserica, blestemul este indreptat catre diavol. Acest lucru este evident in rugaciunile intocmite special de catre Sfintii Parinti pentru indepartarea demonilor si a lucrarii acestora. Cel mai cunoscut exemplu sunt Molitfele Sfantului Vasile cel Mare: “Te blestem pe tine, incepatorul rautatilor si al hulei, capetenia impotrivirii si urzitorul vicleniei. Te blestem pe tine cel aruncat din lumina cea de sus si surpat pentru mandrie in intunericul adancului”.

A doua situatie in care Biserica se foloseste de blestem are in vedere erezia, perceputa ca un puternic mijloc prin care diavolul cauta sa aiba o influenta asupra Bisericii.

In acest sens, cea mai grea pedeapsa pe care o poate da Biserica este anatema. Ea presupune excomunicare, blestem, afurisanie si reprezinta actul religios prin care Biserica inlatura din randurile sale pe cei care se fac vinovati de grave incalcari ale doctrinei si dogmei crestine. Excluderea se face pe timp limitat (pana la indreptarea si ispasirea greselii) sau se face pentru totdeauna. Ea se aplica atat clericilor cat si mirenilor.

Acest act se intemeiaza pe cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos: "De-ti va gresi tie fratele tau, mergi, mustra-l pe el intre tine si el singur. Si de te va asculta, ai castigat pe fratele tau. Iar de nu te va asculta, ia cu tine inca unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori sa se statorniceasca tot cuvantul. Si de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie tie ca un pagan si vames.” (Matei 18:15-17).

Sinodul IV Ecumenic a hotarat insa ca "niciun om credincios crestin, sa nu-si zica anatema”, deoarece acest drept apartine Bisericii. Se intelege ca, la randul nostru, trebuie sa fim foarte atenti cand folosim termenii "erezie" si "eretic", la adresa semenilor nostri, atat timp cat ne lipseste capacitatea de "a grai adevarul in iubire" (Efeseni 4, 15) pe care o aveau Sfintii Parinti.

Anatema in Sfanta Scriptura

In Septuaginta, anatema a fost folosit cu doua sensuri: (1) ceva care este inchinat lui Dumnezeu si (2) ceva care este indepartat din cauza pacatului, a raului. In Levitic 27:28 anathema este traducerea ebraicului herem, un termen ce face referire la un ceva interzis, intangibil pentru oameni; caci jertfele aduse lui Dumnezeu nu puteau fi folosite pentru alt scop, erau dincolo de atingerea oamenilor. Astfel, anatema a ajuns sa insemne, in timp, mai degraba ceva separat, exilat, de neatins, decat jerfa propriu-zisa.

In Noul Testament anatema avea sa insemne indepartare, cum ar fi in Faptele Apostolilor 23:12, 23:14, 23:21 sau in Epistola catre Galateni 1:8-9.

Anatema in istoria Bisericii

In primele secole crestine, iar mai apoi in definitiile sinodale, anatema avea sa insemne o sanctiune severa indreptata spre cei care profesau comunitatilor crestine erezii. Dreptul de anatema din sanul Bisericii crestine a ereticilor si a celor ce nu respecta invatatura morala si dogmatica a fost stabilit de Sinoadele Ecumenice prin formula: “Sa fie anatema”.

Primul sinod unde este folosit cuvantul anatema e Sinodul de la Elvira din anul 306.

Un alt exemplu il reprezinta anatemele Sfantului Chiril al Alexandriei impotriva lui Nestorie din anul 431.

Cel mai cunoscut exemplu de anatematizare este cel care a stat la baza separarii dintre Biserica crestina din Rasarit si cea din Apus, prin actul de excomunicare (anatema) dat de papa Nicolae I (858-867), in 863, impotriva lui Fotie, patriarhul de la Constantinopol, deoarece acesta nu recunoaste Filioque. Fotie, la randul sau, excomunica (anatematizeaza) pe papa Nicolae I intr-un sinod tinut la Constantinopol, in 867 si nu-l mai recunoaste ca papa, condamnand in aceslasi timp si Biserica Romei, pentru ca trimisese misionari catolici in Bulgaria si introdusese si aici, in Simbolul credintei, formula Filioque. Conflictul si anatema reciproca au persistat pana la jumatatea sec. XX, cand papa Paul al VI-lea si Patriarhul Ecumenic Atenagora au cautat o cale de mediere intre cele doua biserici. Prin hotararile Conciliului Vatican II, din decembrie 1965, atat papa, in catedrala Sfantul Petru, cat si patriarhul Atenagora, in catedrala ortodoxa din Constantinopol, in acelasi timp, au ridicat anatema ce plana asupra celor doua Biserici din sec. al IX-lea.

In unele biserici, s-a pastrat pana in zilele noastre practica de a fi citit de catre un ierarh, Sinodiconul Ortodoxiei, in prima duminica a Postului Mare, care proclama anatemele impotriva ereticilor iconoclasti.

Anatematizarea urmareste indreptarea

Sensul propriu al cuvantului anatema, in greca veche, desemna ceva care a fost separat spre a fi ridicat. Cuvantul este compus din "ana" - o prepozitie ce indica o miscare ascendenta -, respectiv "thema" – parte separata.

Proclamarea anatemei in Biserica are in vedere pe de-o parte, paza celor dinlauntrul Bisericii de invataturile gresite, iar pe de alta, salvarea ereticilor, pocainta si mantuirea lor. Acest aspect este evidentiat si de finalul unui text de anatematizare a unui eretic, din Pravila Bisericeasca: "Sufletul lui diavolul sa-l ia, cu care s-a imprietenit si caruia i-a slujit, ca sa-l duca in focul cel vesnic [...] Acolo sa se chinuiasca in veacul veacului, potrivit cu faptele sale, afara de cazul ca se va dezmetici inainte de moarte, scaldandu-se si curatindu-se de lacrimile amarei pocainte, ceea ce si noi dorim s-o faca cat mai curand, caci acesta este scopul pentru care si Dumnezeu ii lungeste viata, ca el sa inteleaga si sa se pocaiasca. Amin!”

Anatema lui Hristos

Tot mai multi oameni percep anatematizarea ca fiind un act "fundamentalist” al Bisericii. Din contra, noi spunem ca reprezinta un act fundamental, care, ca si in cazul unui organism viu, asigura mentinerea imunitatii interioare, pastrarea sanatatii.

Oricat de neplacut sau de dur ar suna in urechile omului modern - care si-a luat prostul obicei de a vorbi despre Ortodoxie ca despre ceva greu si plicticos - trebuie sa acceptam realitatea: in Biserica, "mladita” uscata este taiata, "smochinul neroditor” este blestemat. Daca nu in istorie, de catre Biserica, atunci, in mod sigur, de catre Hristos la Judecata Universala: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui" (Matei 25, 41).

Radu Alexandru

despre legarea cununiilor

Cununiile legate reprezinta un motiv amintit de unii dintre cei care nu reusesc sa se casatoreasca, ori care intampina mari greutati in aceasta directie. Astfel, cand trece multa vreme fara a gasi un prieten/prietena, cand trec anii si tot degeaba, cand apare o neliniste puternica in momentul cererii in casatorie, cand se hotaraste anularea casatoriei chiar in ziua programata sau cand apar alte schimbari emotionale neasteptate, unii trag concluzia: "Am cununiile legate!"

Ce se pierde din vedere, mai ales in cazul celor care ajung la concluzia amintita, este faptul ca exista multe alte cauze pentru care o casatorie dorita intarzie sa aiba loc, precum existenta unor pretentii inchipuite si a unor asteptari idealiste, savarsirea unor pacate mari, ocolirea spovedaniei, ori blestemul de orice fel al parintilor, rostit in mod contient sau nu. Astfel, ceea ce se intelege prin "legarea cununiilor" nu trebuie pus numai in legatura cu vrajile si farmecele facute de vrajitoare, ci trebuie avuta in vederea mai intai o viata crestina, spovedania generala a tuturor pacatelor si dezlegarea de vreun posibil blestem.

Precum exista diavoli si vrajitoare, tot asa exista si vraji, farmece si blesteme. Precum sunt rele toate lucrarile diavolesti, tot asa sunt rele si toate lucrarile vrajitoresti. Indiferent daca este numita "alba" sau "neagra", magia este de un singur fel, diavoleasca. Pentru aceasta, daca un om ajunge legat de diavol, niciodata acela nu va dobandi izbavire de la vrajitoare, adica tot de la acela care l-a legat (de la diavol). Si chiar daca si-ar retrage diavolul o lucrare necurata, el nu ar face-o daca nu ar fi convins ca omul respectiv va ramane tot al lui si dupa aceea. Astfel, numai preotii lui Dumnezeu pot ajuta pe cei aflati in necaz.

"Legarea cununiilor" prin pacatele personale

Spre a-l pierde pe om, diavolul lucreaza atat din afara (vraji), cat si din interior (pacate personale). Pentru a nu ajunge sub influenta duhurilor necurate, omul trebuie sa se pazeasca mai ales de acele lucruri care ii stau in putere, adica de pacatele personale. Cat despre lucrarile diavolului cele din afara (vraji), omul are la indemana armele cele duhovnicesti ale Bisericii (duhovnici cu experienta, molitfe, rugaciuni de dezlegare, lucruri sfintite etc).

Cand omul nu-L cunoaste pe Dumnezeu, nici nu-i slujeste Lui, lucrarile necurate ale diavolului au sanse mai mari sa ii tulbure viata, nici atunci insa fara ingaduinta lui Dumnezeu. Indiferent de cat de inselat sau de cazut ar ajunge omul, Dumnezeu il asteapta oricand, ca pe fiul cel risipitor, caci El nu doreste moartea pacatosului, ci intoarcerea lui, spre a-L face viu.

Unii oameni sunt convinsi ca raul din viata lor (boli, suferinte, nereusite, pierderi, intarzierea casatoriei) se datoreaza numai vrajilor si blestemelor, iar nu, in mare masura, si pacatelor personale. Pentru aceasta, desi Biserica nu a negat niciodata puterea blestemelor si a vrajilor, drept pentru care a si randuit acele rugaciuni speciale care cer dezlegarea de farmece, vraji si blesteme, ea i-a indemnat pe oameni mai ales la o viata curata, la ferirea de patimi, la pocainta si la Impartasanie.

Parintele Ilarion Aragatu spune ca multi nu se pot casatori deoarece sunt inrobiti de patima desfranarii. Pacatele trupesti savarsite in afara casatoriei ii aseaza pe cei care le-au facut sub influenta diavolului, care uraste Casatoria si familia. Duhurile necurate il leaga pe om cu desfranari trupesti pentru a nu se casatori, fie din egoism, fie din nepasare, fie din teama etc. Mai apoi, chiar daca isi doresc sa se casatoreasca, ei intampina mari greutati, fie din dragostea lui Dumnezeu pentru ei, care doreste ca acestia sa intre in casatorie curatiti prin pocainta, fie din mila lui Dumnezeu fata de ceilalti, care ar putea ajunge alaturi de acestia, in familie.

"Legarea cununiilor" prin blestemul parintilor

Blestemul este o invocare a lui Dumnezeu pentru a face dreptate in cazul unei nedreptati si a-l pedepsi pe cel vinovat. Daca binecuvantarile atrag mila si ajutorul lui Dumnezeu, blestem poarta cu ele mania si pedeapsa Lui. Cele mai puternice blesteme sunt cele rostite de parinti (mama, tata), de preoti si de arhierei. Despre blestemul de mama gasim scris inca din vechime: "Binecuvantarea tatalui intareste casele fiilor, iar blestemul mamei le darama pana in temelie" (Sirah 3, 1-15).

Cand un om nedreptatit striga dupa dreptate, blestemand, el poate fi auzit de Dumnezeu, insa nu in mod automat, caci omul nu judeca intotdeauna drept. In rostirea unui blestem intervine adesea egoismul, care cere razbunare, rautatea, care nu accepta iertarea, sau interesul personal, care intuneca adevarata judecata a lucrurilor. Astfel, nu orice blestem se indeplineste, iar mai ales atunci cand el este rostit din rautate.

Cand sunt rostite, blestemele se prind mai ales asupra celor pacatosi, care aduc suferinta si greutate celor de langa ei, parintilor, rudelor sau strainilor. Cand vorbeste despre Judacata de apoi, referindu-se la cei care nu au implinit Legea cea Noua a iubirii, Mantuitorul spune: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui" (Matei 25, 41).

Orice blestem aduce cu sine o legatura din cauza careia, unii nu se mantuiesc, iar altora le vin necazuri multe. Indiferent cum sunt rostite, blestemele nu se dezleaga decat prin spovedanie, iertare si rugaciunile de dezlegare de blestem, pe care le citeste preotul-duhovnic sau episcopul. In rugaciunile de la slujba de inmormantare , cerand iertarea pacatelor celui adormit, preotii cer si dezlegarea de posibilele blesteme necunoscute.

"Legarea cununiilor" prin vraji

Despre "legarea cununiilor", ca lucrare diavoleasca, parintele Ilarion Argatu spune: "Legarea cununiei o fac vrajitorii, fermecatorii si oamenii cei rai. Unii din invidie, altii din razbunare, iar altii fara motiv, doar din placerea de a face rau, alearga la lucrul cel necurat si mananca viata cea buna a tinerilor. Unii iau semne de la tineri, le pun semne, arunca apa de la vrajitori in fata lor, altii lucreaza cu semne de la morti: cu piedica de la mort, capete de lumanari culese de pe morminte, cu tarana de pe morminte, cu apa cu care a fost spalat mortul, cu semne luate de la mort si zic: "Sa nu-i placa, sa nu-i trebuiasca, ori lui, ori ei. Asa cum place mortul la lume, asa sa-l placa pe acesta cine se va uita la el. Cand se va scula mortul acesta, atunci sa se casatoreasca acela."

Daca in viata omului apar anumite lucruri care nu pot fi intelese, precum intarzierea unei casatorii dorite, acesta este dator sa mediteze profund la toate cauzele posibile, iar mai apoi sa mearga la preotul duhovnic, spre a cere ajutor. Daca, pentru "dezlegarea cununiilor", unii alearga la preoti, iar altii la vrajitori, acest lucru arata in cine isi pune fiecare speranta si credinta. Cand sunt cu adevarat lucrari vrajitoresti, trebuie stiut faptul ca diavolul nu se alunga niciodata de unul singur.

Acelasi parinte mai spune: "Cei ce alearga la preot pentru dezlegarea de cununie si asculta de preot, dobandesc nu numai dezlegarea de cununie si soarta cea buna in viata, ci si plata mucenicului si mantuire. Cei ce alearga la vrajitori pentru a se dezlega de vraji, acestia se leaga si mai tare, chiar daca li se pare ca au reusit, s-au dezlegat si au rezolvat problema pe care o aveau. Intotdeauna cand alergi la vrajitori pentru a scapa de boala care ti-a venit prin vraji, pentru a scapa de descantece, ori pentru a te dezlega de farmece si descantece, iti pierzi sufletul. Diavolul nu te ajuta niciodata fara sa aiba ceva de castigat. Bunul cel mai de pret pentru el este sufletul tau. Deci, pe diavolul care ti-a adus necazul, in loc sa-l alungi si sa-i faci fara putere facerile lui de rau, te duci la el sa-l rogi sa-ti ia necazul pe care ti l-a dat. Pentru ca ai alergat la el si l-ai rugat, diavolul iti ia necazul dar, pentru aceasta, it ia si sufletul. Rugamintea ta fata de diavol, la sfarsitul vietii tale, va fi ca un contract al lui pentru sufletul tau, pentru care nu vor putea ingerii sa te apere."

Tot parintele Ilarion mai spune: "In unele cazuri, se dezleaga usor, iar in altele, foarte greu. Primul lucru pe care trebuie sa-l faca oricine, indiferent de gravitatea situatiei, este post o saptamana, dupa care spovedanie generala, adica marturisirea tuturor pacatelor, de la varsta de sapte ani, Sfanta Impartasanie si Taina Sfantului Maslu. Prin aceste Sfinte Taine te intaresti cu harul lui Dumnezeu, har curatitor si intaritor." Parintele recomanda, mai apoi, ca cel in cauza sa guste zilnic aghiasma , untdelemn sfintit in Taina Sfantului Maslu, dupa ce face insa patruzeci de metanii.

Atata timp cat omul se pazeste pe sine in mod constant sa nu pacatuiasca, ducand o viata bisericeasca autentica, Dumnezeu il va binecuvanta intru toate. Mai apoi, in momentele mai grele, spovedania generala si rostirea de catre preot a unor rugaciuni speciale de dezlegare si de binecuvantare, reusesc adesea in dobandirea celor dorite. Desi nu exista o rugaciune spreciala pentru "dezlegarea cununiilor", se pot rosti insa alte rugaciuni de folos, precum cele de dezlegare de toata lucrarea diavoleasca si cele de binecuvantare si de atragere a milei si harului lui Dumnezeu.

Un crestin spovedit si impartasit periodic, avand rugaciune zilnica si dragoste de Dumnezeu, nu are de ce sa se tulbure in momentul intarzierii casatoriei. Acela care isi pune nadejdea in Dumnezeu, a carui putere zdrobeste orice lucrare necurata, nu trebuie sa se mai teama de vraji, ci numai decat de pacatele personale. Astfel, deoarece patimile noastre dau putere diavolului asupra noastra, se cade a ne teme de pacat si a alerga din toata inima spre Domnul, "ca nu cumva, ramanand departe prea multa vreme de impartasirea Lui, sa fim prinsi de lupul cel intelegator"
Teodor Danalache

nu i Iuda singur vinovat

datinile de Paste

Coptul

Pasca sa coace joi, vineri sau sambata, dupa cum te incape timpul. La tarani, sa coace sambata. Femeia numai o data in an poate sa bata barbatul: in sambata Pastelor. Cand ar sti ea ce putere are atunci! Dar ce folos, ca are mult de lucru si n-are cand. Dar si de l-ar bate - mai mult nici ea pane n-ar manca! Atunci femeia e asa de rea, ca ba nu-i dospeste aluatul, ba sa

imbla pe usa, ba nu-i prinde cuptorul - si toata ziua tot huieste si striga.

Corcesti

Un om samana grau si tot una zicea; "Ce te-oi taia, ce te-oi manca! S-am sa te ung, s-am sa te maninc!", si tot isi ascutea cutitul si arata cum are sa taie el pinea. La citva timp, sa duce sa vada de e rasarit.

Era des ca peria si inverzit. El iar isi scoate cutitul si incepe a-l ascuti pe toate partile si zice ca mai sus. Merge sa-l secere, il imblateste, il vantura, il duce la moara - el una inainte a lui pazeste. Vin Pastele, face femeia lui pasca. El o duce la sfintit, o aduce s-o pune pe

masa si iar ia cutitul si-l ascute - un cutit lung si lat si iar zice asa.

Apoi ia pasca, o razima in pantece si taie. Cutitul, fiind ascutit, a trecut prin pasca si prin pantece i-a taiat matele: "Oi, de-amu nu te-oi mai manca!"

Cuciur-Mic

Prin satele din jurul Cernautului, pasca ce sa face pentru sfintit si la care se pune in mijloc cruce sa numeste "nafora", ca si prescurea pe care savarseste preotul sfanta jertfa la liturghie.

In Camina, spun ca din nafora de la Pasti, din crucea pastei, a facut Dumnezeu in sambata Pastelor, atunci cand sa coace pasca, toate florile, toate semintele cate sunt, toate panele. A sfarmat crucea marunt si a aruncat in 4 parti si peste toata lumea au rasarit.

Tot aice, straturile si florile sa samana injoia si sambata Pastelor, caci zic ca sa fac mai frumoase.

Ca sa ai canepa frumoasa, cand faci focul de pasca, sa pui sa stea samanta pe cuptor.

Mihalcea

Nafora se face cu cea mai mare curatenie. In Rosa, femeiele, pentru a face pasca, se grijesc, se spala pe cap, se piaptana, imbraca camese si straie curate, bat metane spuand rugaciuni si apoi se apuca de plamadit.

Pasca se face in modul urmator: Se intinde o foaie rotunda de aluat , in jurul careia se pune o cununa de aluat impletita, umplandu-se inlauntru cu branza preparata cu oua. Deasupra sa netezeste cu lapte s-apoi cu o pana se unge cu ou, impodobindu-se apoi cu strafide, din care se fac diferite flori. Pasca ce se face cu cas, de Ispas, sau de Sf. Gheorghe, or Duminica Mare, sa impodobeste cu frunze de leustean. Pe pasca ce e hotarata pentru sfintit, atat in Moldova, cat si in Bucovina, se face o cruce de aluat in mijloc, impletit ca si cununa, pasca aceasta punandu-se mai intai in cuptor.

Cand pun in cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe truspatru paretii, si apoi la gura cuptorului, zicand:

Cruce-n casa, Cruce-n masa, Cruce-n truspatru Cornuri de casa.

(in Scheia adaog:)

Dumnezeu cu noi la masa,

Maica Precista la fereasta.

Din acelasi aluat sa fac si cozonacii. Aluatul de la Pasti sa face mai mult pe lapte - daca are omul, de nu, il face si pe apa - sa pun multe oua, zahar si unt. Cozonacii ce sa faceau mai demult in Moldova si sa mai fac de unii astazi au masura aceasta: doua parti de oua, o parte de unt si faina cat cuprind acestea; cu lapte numai se plamadeste. Apoi sa adauge: zahar, rom, scortisoara si coaja de lamaie. La cozonacii ce sa fac acuma, sa da la o chila de faina, 30 oua si 1/4 litru unt topit - albusul se bate, dar nu sa pune tot, il potrivesti ca si celelalte. Forma ce o are cozonacul in Moldova e urmatoarea: sa ia o bucata mare de aluat, pusa in lung, capetele de la margina, sa intind ca sa fie subtiri, iar mijlocul sa lasa mare ca o pine, apoi, sucindu-se capetele de cateva ori unul cu altul, se intorc si se pun deasupra aluatului de la mijloc. Frumuseta cozonacului este a fi inalt, crescut si, inca daca la scos trebui sa strice gura cuptorului, atunci cucoana e mestera. La miez trebuie sa fie moale ca scama si sa se desfaca in suvite lungi. Aceasta se dobandeste daca aluatul e bine batut. Din acelasi aluat sa fac "ciurecurele" umplute cu mac si "mazurca" umpluta cu dulcet. Apoi, de Pasti, sa mai fac "lucumuri", "posmagi", "bezele" si altele.

In Rosa, cozonaci se numesc niste colaci cu doua randuri de impletituri, una deasupra alteia si formati ca o semiluna, iar cei impletiti ca in Moldova se numesc "culuci."

La tarani, se face numai pasca cateva cuptoare, sa aiba pe tot timpul sarbatorilor, cozonaci nu se fac.

Cand se pun pascele in cuptor, cei de casa minesc fiecare cate o pasca pentru sine, ba si pentru cineva din streini, care nu se afla de fata; si a carui pasca iese frumoasa, aceluia ii va merge bine, cu noroc; care insa va fi smintita cumva, acela trebuie sa patasca ceva

peste an.

Bahrinesti

Cand faci de Pasti pasca, cel dintai aluat ce-1 iai sa faci o pasca pentru vaci, s-o sfintesti si sa le dai tot anul simbata dimineata cite o bucatica din ea, ca nu le strica nimene si au frupt mult.

Mihalcea

Cand faci nafora de Pasti, cea dintai pascuta s-o faci pentru "friguri" si s-o dai la un sarac de pomana, ca n-ai friguri peste an.

Idem

Cand faci pasca de Pasti, sa iai o bucatica din aluatul cel dintai si sa faci o franzola mica; o pui cea intai in cuptor si o scoti intai. E buna sa o sfintesti si sa o maninci, sa fii cea intai si asa iubita, dorita si cinstita, cum e in ziua ceea pasca. De vrai, o mananci cu acel ce-ti e drag si e tare bine.

Cuciur-Mic

Cand se face pasca, apa cea dintai, ce se spala pe mani, dupa ce o framanta, se sfinteste de Pasti si se spala fetele. Cum apuca oamenii repede pasca si fug acasa, asa s-o apuce pe fata flecaii la joc si cum fiecare isi iubeste trupul sau, asa s-o iubeasca lumea sau cutare pe dansa. Cu apa aceea se spala in septe sambete, pana a nu rasari soarele, si o arunca pe iarba sau pe flori, ca sa fie ca florile; nu unde se imbla sau in glod, sa fie ca glodul!

Ecaterina Pantea, Mihalcea

In Ardeal, pasca de Pasti nu se face. Aice, preotul da la biserica niste bucatele de pane taiate, pe care le face preuteasa, si merg cu niste ulcute (ulcele) in care preotul li da vin.

Sarbatoarea Pastelui-Cu pasca la biserica

Pentru a merge cu pasca la biserica, trebuie sa se imbrace omul curat si, fiindca atunci s-au facut straie de Pasti, sa imbraca in straie noua. Pasca la sfintit sa duce intr-un sarvat curat, intr-o cosarca sau pe o tabla, puindu-se doua paste: cea cu cruce, care sa aduce inapoi acasa, si una fara cruce, aceasta sa lasa preotului, si mai pune o bucata de slanina si patru oua rosi. Slanina sa aduce acasa, iar doua oua sa lasa preotului.

In Mihalcea, Siret etc, mai da fiecare cate un ou si dupa-amiaza la vecerne, cand il miruieste preotul. Pe aicea, odata cu pasca, duc si carnate la sfintit, ba si purcelul intreg; apoi mai pun pentru leacuri: sare, usturoi, unt, tamaie etc, care le intrebuinteaza pentru vite, pentru sanatate sau pentru farmece. Pana si matraguna o sfintesc, o pun cumva dedesupt, sa nu sa vada. In Broscauti, sfintesc si rasteile de la jug, sa nu se apropie diavolul. Ba - pentru interesul stiintei, fie-ne iertat a spune - sfintesc si fundul pantalonilor unui barbat, spalat curat, care se intrebuinteaza cand si cand la strecurat laptele, in contra diochiului.

Ba - ce e si mai urat - sfintesc, invalit intr-o peteca, o bucata din camesa unei fete, ce a avut intai menstruatia, aceasta fiind apoi buna de afumat pentru boala cea rea, spariet si cand se umfla piciorul si te doare, ca nu poti sa calci.

Corcesti

Asemenea, se sfinteste si peteca cu care sa sterg ouale cele rosi, fiind buna tot de spariet si de buboaie, infiat ura, de afumat vaca, cand sa strica etc.

General

Cine vra sa aiba noroc la prins peste, cand ia nafora din biserica (nafora de la preot, nu pasca), n-o mananca, dar se duce si o arunca in Prut si tot anul prinde peste; dar e pacat. Dochita Hurghis, Mahala

De Pasti, cine vra sa aiba noroc la impuscat si la vanat, cand zice preotul: "Hristos a inviat!", el sa zica: "Da eu impusc!" Or, daca e pascari, zice: "Eu prind peste!" Sau femeile ce au vaci, ca sa aiba lapte mult, zic: "Eu mulg vacile." Dar ce folos, ca e mare pacat.

Mihalcea

Ca sa aiba cineva noroc la impuscat, nafora ce o ia la Pasti, din biserica, sa o puie in pusca si sa impuste cu dansa si nimereste orisice vra, dar e mare pacat. Ma rog: impusca trupul lui Domnul Hristos! Un hutan tanar a pus nafora intr-un copac s-a impuscat si din nafora a curs sange. Dar apoi las' ca i-a dat si lui tatal sau!

De la d-l Ilie Dulghir, Broscauti

Cu pasca acasa. La masa

Cand se vine cu pasca acasa, sa pune un laiceri din tinda peste prag, pana la masa; si cum trece omul pragul, bate trei matani in mijlocul casei (un altul ii tine pasca), pe urma vine la masa si o inchina pe masa, de trei ori la icoane, batand cu pasca de trei ori in masa si plecandu-se omul de trei ori cu capul la masa, zicand; "Hristos a inviat!", si apoi sa pun sa manance.

Ecaterina Pantea, Mihalcea

Cand se vine cu pasca, o pune pe capul femeiei, pe urma pe al celorlalti, tot dupa varsta. Iar daca este fata de maritat, cand ii pune pasca in cap, ea sa treaca pe dedesupt si sa iasa afara, ca anul acela se marita.Elena Braha, Mihalcea

De Pasti, cand se aduce pasca, zici: "Hristos a inviat!" si vii drept la masa de o pui; si cand mananci din pasca, sa pui piciorul pe topor, ca nu se prinde nimic de om ca de fier. Fata ce vrea sa se marite sa guste intai si, cand intra cu pasca, sa iasa afara pe sub pasca.

Mahala

Cand vin cu pasca, mai intai dau: "Hristos a inviat!" In casa s-apoi o duc si-o inchina la cele patru cornuri de casa zicind: "Hristos a inviat!"

In Molodia zic: "Hristos a inviat!" si pun intai pasca pe prag, apoi zic iar: "Hristos a inviat!" s-o pun in mijlocul casei pe topor si apoi pe masa. Si de cate ori zice, de atatea ori raspund: "Adevarat a inviat!" cei din casa. Dar mai intai, cum vin de la biserica, merg si zic: "Hristos a inviat!" la vite si le pune pasca pe coarne; si apoi la gaini: "Hristos a inviat!" Apoi din pasca mananca omul, da si la vite cate o gura si la gaini farmaturile. Tot astfel si in Mihalcea.

Cand vii cu blidul de la biserica, mai intai la vite si la gaini sa mergi si sa zici: "Hristos a inviat!", ca se tin pe langa casa si gainele nu scurm in gradina.

De Pasti mai intai se mananca o bucatica de nafora - pasca - zicand: "Pe sanatate ca am ajuns". Apoi ciocnesti oua, zicand: "Hristos a inviat!"; mananci slanina, uscaturi si apoi incepi a manca din celelalte bucate. Unii gusta intai hrean sfintit, sa nu-i manance purecii peste an; altii, usturoi, sa fie sanatosi, si apoi mananca slanina, oua etc.

Cine posteste tot postul, in ziua de Pasti trebuie sa se fereasca de a manca mult. Oua sa nu manance deloc; sa bea o ceasca de zama limpede, de supa buna - cum sa face la Pasti, de clapon -, iar din celelalte bucate sa manance tot cu crutare. - S-a intamplat ca au murit oameni, de multe oua. - E pacat a taia cucosul de Pasti. Gaini sa pot taia. - In Moldova, de Pasti, e obiceiul a se manca friptura de miel; in Bucovina, de purcel, iar altii au luat obiceiul de la nemti de a face friptura de vitel, fiindca se mananca si rece; sau poate ca urmeaza cuvintele ce sa citesc la Pasti: "Vitelul este gras si masa este plina!"...

Sfantul Pasti e cu par lung si tare paros pe trup! Atunci trece peste bucate, peste masa si se bucura. Maranda Prot, Rosa

In toate partile romanesti, e obiceiul a merge de Pasti cu pasca, barbatii cu nevestele, la rudele cele mai in varsta: la parinti, la frati, la nanasi etc, ducand o pasca si cateva oua pentru care, in schimb, li se da alta pasca si mai multe oua. - Din cauza acestui obicei, femeile se silesc ca sa le fie pasca cit mai frumoasa. In Scheia, sa duc miercuri, cu pasca, la moasa.

Cele 3 zile ale Pastelor, masa sta intinsa si cine iti intra in casa il poftesti la masa, asa e obiceiul din vechime de Pasti.General

Petrecerile de Pasti

In ziua de Pasti, nu sa merge pe la case - aceasta sa spune pretutindene -, e ca si cum ai imbla cu cerutul. Atuncea fiecare are ce bea si ce manca la casa sa si apoi fiecare e ostenit; oamenii cei mai batrani, cum mananca, sa culca si dorm, iar care sa pot tinea sa nu doarma petrec ziua pe linga biserica - casa lui Dumnezeu - tragand clopotele, ciocnind. In ziua de Pasti, toata ziua sa trag clopotele. In Scheia, zic ca pentru ca sa creasca canepa. Numai putin si tineretul petrece pe langa biserica, in Bucovina, nedandu-se voie a se face in ziua de Pasti joc. In Broscauti, sa joaca langa biserica niste jocuri numite la un loc "chiparus." "Haideti la chiparus!", sa indeamna fetele si flecaii unii pe altii. Unul din jocurile acestea e ca un flecau sa se suie pe umerii altuia si, tiind un prapur in mana, sa incunjure astfel de trei ori biserica. Pe langa el stau alti doi, cu niste druci lungi, de care el sa tine si pe care acestia ii tot muta, iar in urma lor merg droaie. Mai demult, insa, jocul acesta era mai frumos: sa prindeau 6 flecai voinici in rand, iar altii mai usori sa suiau pe umerele lor, pe a caror umere sa mai suiau 3, si astfel incunjurau de 3 ori biserica fara prapuri. Pe acestia cautau sa-i strice cei ce jucau chiparus. (Se va vedea.) Alt joc este ca un flecau sa se puie in patru labe si sa duca calare pe un altul. Altii imbla in catalige, iar altii sa joaca de-a "jocul dracilor." Jocul acesta e astfel: sa pun in sir, la distanta, unul la spatele altuia, dracii inghebosati si tupilati si alergand unul dupa altul sa prind de la spate de mijloc: cel din urma pe cel dinainte, acesta pe cel de dinaintea lui si astfel sa tot alung, pana ce ajung in fata dracului celui mai mare. Acesta tine in mani doua bete cu cate 2 cracane si cu acestea il loveste in cap pe cel ce merge in frunte, ca semn ca mai departe nu pot sa mearga, si cu aceleasi bete le arata drumul, care iarasi au sa-1 apuce si iar asa sa alung pana iarasi vin in fata lui.

Cam la fel cu jocul acesta sa pare a fi si urmatorul: sa tin de dinapoi unul de altul, un sir lung de flecai, cel din frunte are un bici lung in mana si, cand sunt la vro intorsatura, cel cu biciul din frunte arde pe cel din urma strigand: "Chiparus!" Acestia cauta sa dea jos pe cei ce merg in piramida.

In Crisceatec, un sat intre stanci, in Muntii Bucovinei, la marginea Galitiei, sa joaca de asemenea mai multe jocuri, imprejurul bisericei. De sunt ele de origina slava sau romana, nu sa poate sti. Broscautul e sat numai in parte rutenisat si aceasta abia acuma, in timpul din urma. Crisceatecul e insa rutenisat complect. Un joc e acesta: sa apuca tot o fata s-un flecau, fata in fata de mani, tiindu-le intinse si facand astfel un sir, iar pe deasupra manelor lor merge o fata. Cei de jos canta mai multe cantece, intre care sunt si versurele acestea:

Imprumutati-ne un snop, Caci ducem "joca" la balta.

Cuvantul Joca", adeca Joaca", din recitatia aceasta ruteana e romanesc.

Un alt joc e acesta: pun trei pietre, nu mari, in forma ce stiu ei, la distante, apoi, tinandu-se toti de basmali, sir, trec pintre pietre, recitand strigaturi. Fac apoi o roata in jur si unul ia pe o fata si joaca in mijloc. (Desi hora la ei nu sa joaca.) Un alt joc, numai de fete, care sa pun in doua randuri vis-a-vis, este ca sa ceara o fata dintr-un rand, ce face pe flecaul, pe o alta din randul de vis-a-vis, sa i sa vanda de nevasta. Mama intreaba ca la ce pane o duce? Flecaul incepe cu cea mai rea: de ovaz. La aceasta pane n-o da. El vine de repetate ori pan' ce spune ca la "turta dulce" si atunci o prinde, iar mama i-o arata ca asa frumoasa, cum i-o da, sa o tie si el.

Alta petrecere de Pasti e "scranciobul." Pentru acest scop, sa fac la unele case scranciobe (mici, cu un scaun) si copiii, de cu ziua si pan' in noapte, tot una sa dau, pentru care distractie platesc celui de casa cite un ou ros. Scranciobul tine pan' la Ispas. Aice e in mic, aceea ce in Moldova e dezvoltat in mare. Petrecerea cea mai frumoasa a Pastelor in Moldova e scranciobul. Acesta sa face la loc larg, langa crasma, avand 4, 6 sau 8 scaune, care, invartindu-se, sa ridica si sa scoboara, iar fetele si flecaii, tot cate doi, in pareche, sa dau in scranciob, pe cand, jos, lautarii canta si jocul joaca. Aicea sa aduna tot satul, tanar si batran, gatiti in haine frumoase si bucurandu-se de sfintele sarbatori. Scranciobul tine pan' la inaltare.

In Bucovina, si anume in Rosa, isi aduc aminte batranii ca demult erau asemenea scranciobe, obiceiul insa tot a ramas in toate satele, dupa cum am vazut.

Intre petrecerele Pastelor sunt si acestea:

In Corcesti, e obiceiul la gospodari a merge cu pasca mai intai la preotul chiar in ziua de Pasti. Duc 3-4 paste si vro 10-12 oua. Din acestea, o pasca ia preotul si celelalte le da inapoi, precum si din oua; ii cinsteste pe oameni si apoi sa duc cu pasca la nanasi, parinti etc. Apoi, pan' la Ispas, tot una merg cu pasca intre ei; au zile anumite, in care face cutare sau cutare "benchete", si toti merg cu pasca la acela de petrec.

Elena Niculita Voronca

Floriile

Creştini ortodocşii au intrat, începând de luni, în săptămâna Floriilor, a şasea sătămână din Postul Paştelui. Până la Florii, credincioşii îşi amintesc de boala, moartea şi învierea lui Lazăr şi se pregătesc să întâmpine intrarea lui Hristos în Ierusalim.

Vinerea Floriilor, denumită şi Vinerea Ouălor, precum şi Vinerea de dinaintea Crăciunului sunt Vineri Scumpe şi se ţin cu credinţă pentru a fi feriţi de arsuri.

De Sâmbăta Floriilor, în popor se sărbătoreşte şi Lăzărelul, Moşii de Florii sau Sâmbăta lui Lazăr.

Legenda spune că Lazăr era un fecior cioban şi, înainte de a pleca cu oile, şi-a rugat mama să-i facă plăcinte. El s-a urcat într-un copac pentru a aduna frunze şi muguri pentru mioare dar, grăbindu-se să se întoarcă la plăcinte, a căzut şi a murit. Sora lui mai mare, care era nevasta lui Dragobete – nora Babei Dochia - l-a găsit, l-a dus acasă şi l-a spălat în lapte dulce pentru a-l pregăti de înmormântare. Laptele în care a fost spălat Lazăr a fost aruncat sub un nuc, iar în acel loc Lazăr a reînviat transformându-se în flori şi iarbă. De atunci a rămas şi obiceiul ca în Sâmbăta Floriilor să se jelească morţii.

Se mai spune că Lazăr era frate cu cucul. Iar într-o zi, cucul s-a rătăcit de Lazăr şi se strigau unul pe altul de dorul plăcintelor. De aici şi obiceiul să se facă plăcinte şi să se dea de pomană, ca să nu se mai rătăcească cucul de Lazăr.

Ziua morţii şi renaşterii lui Lăzărel aminteşte de sărbătorirea zeilor păgâni ai vegetaţiei şi coincide cu credinţa creştină prin care Hristos l-a înviat pe ucenicul său Lazăr din morţi cu o zi înainte de intrarea Sa în Ierusalim.

Duminica de Florii se serbează întotdeauna cu o săptămână înainte de Paşte, iar în popor se mai numeşte şi Duminica Stâlpărilor.

Denumirea populară a Floriilor vine de fapt de la zeiţa romană a florilor, Flora. Această zi face parte din şirul de sărbători ale primăverii cînd, tot în această perioadă a anului, în trecut era celebrată Flora cu ramuri înverzite ce simbolizau renaşterea naturii. Peste această sărbătoare, creştinii au suprapus Intrarea Mântuitorului în Ierusalim care a fost întâmpinat cu mare bucurie şi cu ramuri verzi de măslin. Duminca Floriilor reprezintă pentru creştini începerea sărbătorilor Pascale care se termină cu Înălţarea lui Hristos.

În popor, Floriile sunt precedate de diverse datini.

În Transilvania dar şi în Banat, există obiceiul ca, în ajunul Floriilor, fecioarele să pună o oglindă şi o cămaşa curată, sub un păr altoit, iar răsăritul soarelui să le prindă a doua zi acolo. Oglinda era apoi obiect de farmece de dragoste. Tot în aceste regiuni, fetele fierbeau, aproape de miezul nopţii, apă cu busuioc în care înmuiau canafii de la prapurile (ciucuri de la steagul bisericesc) folosite la înmormântarea unei fete mari. A doua zi dimineaţa ele se spălau pe cap cu această apă pentru a avea părul frumos, iar feciorii să se uite după ele.

În alte zone, în amintirea morţii lui Lăzărel, fetele umblă, cu o zi înainte de Florii, din casă în casă. Ceata de fete este condusă de cea mai frumoasă dintre ele care este denumită Lăzărica. Aceasta, îmbrăcată în haine de mireasă, joacă în fiecare casă vizitată şi canta patania liui Lazarica. Fetele se prind apoi în horă, iar în mijlocul lor joaca şi canta Lazarica. Fetele primesc de la gazde ouă şi plăcinte şi toate acestea aduc aminte de colinde.

Sărbătoarea Floriilor este tot timpul întâmpinată cu ramuri de salcie, aceasta fiind considerată simbol al regenerării, fiindcă salcia este prima plantă care se trezeşte primăvara. Se crede că salcia se grăbeşte să înverzească tocmai pentru a sluji Sfintele Florii. De aceia, Floriile mai poartă şi denumirea de Sărbătoarea înfloririi salciei.

În această zi, credincioşii duc sau primesc de la biserică rămurele de salcie. La ieşirea din biserică, credincioşii înghit mâţişorii (florile de salcie) pentru a preveni bolile de gât.

Ramurile sfinţite sunt puse acasă sub streaşină sau la icoane pentru a proteja familia şi gospodăria. În credinţa creştină, acest obicei vine de la ajutorul pe care salcia l-a dat Maicii Domnului în drumul ei dureros spre crucea de pe Golgota.

Se spune că cei ce se împărtăşesc în ziua de Florii şi îşi spun o dorinţă când se apropie de preot, aceasta se va împlini.

În credinţa populară este interzis să te speli pe cap de Florii că altfel albeşti ca pomii şi ca ghioceii şi de aceea este voie să te speli doar cu apă descîntată.

Bătrânii spun că aşa cum va fi vremea de Florii aşa va fi şi în prima zi de Paşti, iar pentru că urzicile înfloresc acum nu mai sunt bune de mîncat - de aici şi o altă denumire a sărbătorii, de Nunta Urzicilor. Şi tot tradiţia bătrânească spune că cei care nu sărbătoresc Lăzărelul se vor umple de pistrui.

Alte obiceiuri populare de Florii:

Cei care încă mai poartă mărţişorul pot ca în ziua de Florii să-l lege de ramurile unui copac înflorit.

Apicultorii învelesc stupii în ramuri înverzite de salcie pentru ca aceştia să se umple de miere.

În apa în care facem baie trebuie să punem flori sfinţite pentru a ne feri de boli.

Şăranii îngroapă mugurii de salcie sub brazdă pentru a avea recoltă bogată.

Mugurii din salciile de la Flroii trebuie aruncaţi pe foc în vreme de furtună pentru a împrăştia norii şi grindina.

De florii se aerisesc hainele, aşternuturile şi zestrea.

De florii se dau vitelor să mănânce ramuri de salcie pentru a se înmulţi şi a fi sănătoase tot anul.

Toţi cei care poartă cu nume de flori sunt sărbătoriţi cu veselie la români.