Melhisedec

Sfantul si marele ierarh Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei şi marele stâlp al Bisericii lui Hristos, adevereşte istoria sfântă despre Melhisedec, împăratul Salemului, în acest chip:
Acest împărat, străin între oameni, a fost preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt. El a fost socotit fără de mamă şi fără de tată, şi nenumărate de neamuri [fără spiţă de neam] au fost zilele lui, ca să fie el închipuirea vie a lui Hristos, Mântuitorul lumii. Şi iată ce spune marele ierarh Atanasie despre el: Mai înainte de a veni şi de a se sălăşlui dumnezeiescul Avraam, după porunca dumnezeiască, în părţile chananeilor, trăia în hotarele Palestinei o împărăteasă, anume Salem, de acelaşi nume cu cetatea Salemului în care împărăţea ea. Această împărăteasă a născut pe Salad, iar Salad a născut pe Melhi. Şi Melhi a luat de femeie pe Salem, asemenea la nume cu numita împărăteasă (Ierusalimul de azi a moştenit mai pe urmă numele cetăţii Salem, care s-a scufundat), bunica lui, şi cu acea femeie a născut doi fii: pe unul Melhi şi pe celălalt Melhisedec. Deci, era Melhi tatăl acestor doi fraţi, închinător la idoli şi desfrânat.
Şi venind sorocul la care se aducea jertfă idolilor cu mare pompă în faţa întregului popor, a poruncit împăratul Melhi fiului său Melhisedec, zicând: „Să iei împreună cu tine slugile noastre şi, mergând la cireada vitelor, să-mi aduci şapte viţei ca să-i jertfesc dumnezeilor mei!”. Deci, mergând Melhisedec la cireada vitelor şi ridicându-şi pe drum ochii spre cer – după o dumnezeiască insuflare – privea cu luare aminte frumuseţea soarelui şi luminoasa lui strălucire. Şi a început a zice pentru sine: „Cu adevărat, Cel ce a făcut aceste zidiri şi le-a înfrumuseţat, şi le ţine pe ele întru bună rânduială, Acela este adevăratul Dumnezeu Atotputernic şi Domnul a toate, nestricat, nevăzut, nemuritor, şi numai Acestuia se cuvine a I se aduce jertfe, iar nu idolilor celor muţi şi surzi şi fără de suflet. Deci, mă voi întoarce la tatăl meu să-i spun despre această dumnezeiască gândire şi poate mă va asculta şi-şi va veni întru simţire, părăsind amăgirea deşartă ce-l stăpâneşte. Şi întorcându-se Melhisedec la tatăl său fără să aducă nimic, i-a spus despre Acela Care este cauza tuturor şi de ce s-a întors fără viţei. Şi a zis dreptul acesta, de Dumnezeu luminat şi înţelepţit: „Eu am socotit, o, tată, cum că nu este cu dreptate ca noi, oameni cuvântători şi cu minte, să jertfim viţei idolilor celor muţi şi surzi şi fără de simţire. Ci Celui Singur cu adevărat Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, cu toate din ele”. Auzind acestea acel fără de Dumnezeu tată, de la fiul său cel de Dumnezeu luminat, s-a tulburat foarte şi, îmboldit fiind de dobitoceasca şi drăceasca mânie, a zis cu mare iuţime: „Mergi de împlineşte îndată porunca ce ţi-am dat, iar de nu vei asculta degrabă, te voi ucide!”. Deci, ducându-se Melhisedec a doua oară la cireada vitelor ca să aducă cei şapte viţei pentru a-i jertfi păgânul împărat, a intrat împăratul Melhi la Salem, soţia sa, zicând: „Eu, o, femeie, am hotărât să jertfesc la dumnezeii mei pe unul din cei doi fii ai noştri, la viitorul praznic”. Acestea auzind împărăteasa şi cunoscând, ca o mamă iubitoare de fii, că împăratul vrea să-l omoare pe Melhisedec, pentru că a călcat porunca lui, a început a plânge cu amar şi a se tângui din greu, fiindcă ea îl iubea foarte mult pe Melhisedec. Iar împăratul iubea mai mult pe Melhi, fiindcă îi purta numele. Văzând împăratul întristarea şi plângerea cea mare şi multa tânguire a împărătesei, a zis: „Lasă, pune sorţi între noi şi pe cine va cădea sorţul, acela va da pe fiul său”. Şi împăratul a luat de partea lui pe Melhi, care purta numele lui, iar împărăteasa a luat pe Melhisedec de partea sa. Şi după dumnezeiasca rânduială, a căzut sorţul pe Melhi şi, cu toate că împăratul s-a mâhnit foarte tare, dar pentru cuvântul dat, l-a gătit pe Melhi pentru jertfă. După această tocmeală făcută între ei, a sosit şi Melhisedec cu cei şapte viţei de la cireada vitelor. Şi întristându-se foarte tare de cele ce se puseseră la cale şi văzând pe mama sa plângând cu amar, a plâns şi el mult şi s-a tânguit pentru moartea fratelui său Melhi, cea atât de amară. Şi urmând pilda acestui păgân împărat, mulţi taţi şi mame au gătit pe fiii lor, adunându-se spre jertfă ca la cinci sute de suflete, iar oi şi boi şi alte dobitoace, mare mulţime.
Deci, sosind ziua păgânescului praznic şi toţi cei din cetate şi de prin satele dimprejur intrând în capiştea idolească, fericitul şi de Dumnezeu luminatul Melhisedec, neputând suferi nebunia tatălui şi a mamei sale şi a întregului popor, în acea zi a diavoleştilor lor praznice, fugar de bună voie s-a făcut de la casa părintească. Şi suindu-se în Muntele Taborului, a intrat în desimea codrului care era pe atunci acolo şi în acea singurătate, plecându-şi genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu cu mare căldură a inimii, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, Cela ce ai făcut cerul şi pământul, marea şi toate care sunt într-însele, cele văzute şi cele nevăzute, auzi-mă pe mine, nevrednicul robul Tău, şi pe câţi s-au adunat la junghierea fratelui meu Melhi în vremea acestui diavolesc praznic, pe toţi, de la mic şi până la mare, scufundă-i şi îi pierde de pe faţa pământului. Facă-se iad locul acela, ca să-i înghită pe toţi acei nebuni şi păgâni oameni”. Şi – o, preasfântă minune! – îndată s-a împlinit cuvântul dreptului Melhisedec. Căci pământul s-a căscat şi fără de veste i-a înghiţit pe toţi. Şi n-a mai rămas nici capiştea idolească, nici oameni, nici dobitoace, nici zidiri, nici copaci – nimic din acea blestemată cetate. Apoi, după puţine zile, pogorându-se din munte dreptul Melhisedec şi văzând locul acela al cetăţii scufundat cu totul în adâncurile pământului, umplându-se de frica lui Dumnezeu, s-a suit iarăşi la Muntele Taborului şi a vieţuit în desimea codrului şapte ani întregi, hrănindu-se numai cu mugurii copacilor, cu ierburi şi cu miere sălbatică, după cum mai în urmă s-a hrănit dumnezeiescul Înainte-Mergător Ioan Botezătorul. Astfel, el a fost cel dintâi pustnic, mai înainte de Ilie Tesviteanul şi de Ioan Botezătorul. Şi fiind el gol de la cap până la mijloc, spatele lui s-a făcut precum coaja de broască ţestoasă.
Apoi, după cei şapte ani, a venit glas de la Dumnezeu către dumnezeiescul patriarh Avraam, zicând: „Avraame, Avraame!”, iar el a zis: „Iată, eu, Doamne!”. „Pune şaua pe asinul tău şi, luând cu tine îmbrăcăminte nouă şi încălţăminte nouă, suie-te în Muntele Taborului degrabă şi acolo strigă de trei ori în desimea codrului, cu glas mare, zicând: «Omule al lui Dumnezeu Celui Prea Înalt!». Şi după a treia strigare, va ieşi din desimea codrului un mare pustnic. Iar tu, văzând pe acest om, nu te spăimânta nicidecum de el, ci rade-l pe cap, taie-i unghiile, îmbracă-l şi încalţă-l, şi cere-i binecuvântarea!”.
Deci, suindu-se dumnezeiescul Avraam în Muntele Taborului şi făcând după a Domnului poruncă, a strigat de trei ori în desimea codrului, cu glas mare. Şi iată, îndată a ieşit Sfântul Melhisedec, pe jumătate gol şi cu păr lung acoperit. Şi văzându-l dumnezeiescul Avraam, fără de veste, foarte s-a înfricoşat şi s-a spăimântat. Iar el i-a zis: „Nu te înfricoşa, omule, ci spune-mi cine eşti şi pentru ce ai venit în această pustietate!”. Iar dumnezeiescul Avraam i-a răspuns: „Domnul m-a trimis ca să te rad pe cap, să-ţi tai unghiile, să te îmbrac şi să te încalţ ca pe o credincioasă slugă a Sa”. Atunci Melhisedec a zis: „Fă după cum ţi-a poruncit ţie Domnul!”. Şi dumnezeiescul Avraam a făcut toate câte i s-au poruncit de Domnul. Iar Sfântul Melhisedec, coborându-se după trei zile din Muntele Taborului şi luând un corn cu untdelemn şi pecetluindu-l cu graiul lui Dumnezeu, a blagoslovit pe Avraam, zicând: „Binecuvântat eşti lui Dumnezeu Celui Prea Înalt. Şi de acum numele tău va fi pe deplin săvârşit”. Iar după câteva zile a venit glas din cer către dumnezeiescul Avraam, zicând: „Pentru că nimeni n-a rămas din neamul lui Melhisedec, el se va numi fără tată, fără mamă şi nenumărat de neamuri, nici început zilelor având, nici sfârşit. Şi rămâne în veac închipuit ca Fiul lui Dumnezeu”.
Deci, pentru că singur acest Melhisedec dintre atâtea neamuri a cunoscut pe Dumnezeu şi din îndemnarea Lui a mărturisit pe adevăratul Dumnezeu al tuturor şi pe Făcătorul zidirilor celor văzute şi nevăzute, şi pentru dragostea lui Dumnezeu a părăsit dezmierdarea şi odihna rudeniilor, a prietenilor, precum şi luminata mărire a împărăţiei sale, şi a cinstit mai presus de toate pe Dumnezeu, alegând aspra vieţuire a pustiului în locul desfătării celei stricăcioase a lumii, s-a învrednicit de la Dumnezeu a se hirotoni în chip nevăzut preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt, ca să lucreze mai înaintea darului cele ale darului şi să ungă împăraţi şi preoţi, şi să binecuvânteze sfinţind, şi să ofere dumnezeiescului Avraam şi celor împreună cu dânsul – că erau 318 slugi de casă ale lui – pâine şi vin când acesta se întorcea de la tăierea lui Kedarlaomer (Facerea 14, 17-18), şi să închipuiască în sine mai înainte pe Domnul Care avea să Se nască din Prea Sfânta Fecioară Maria, şi după aceasta să rămână “preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”.
Deci, s-a socotit fără de tată şi fără de mamă, şi nenumărat de neamuri, şi preot dumnezeiesc al Celui Prea Înalt, fiindcă nimeni nu ştia pe tatăl şi pe mama lui, nici pe celelalte rudenii care s-au scufundat atunci şi i-a înghiţit pământul. Şi a fost în chip nevăzut hirotonit de Dumnezeu pentru multa lui dragoste faţă de Dumnezeul cel adevărat. Acesta a binecuvântat pe Avraam cu pâine şi vin, când Avraam se întorcea de la Kedarlaomer, şi a închipuit cu mii de ani înainte preoţia lui Hristos cea din Legea Darului.